Kinetoterapia
studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care asigură omului mişcările
(activităţile motrice) normale, în acelaşi timp, studiind şi elaborând
principiile de
structurare
a unor programe care se adresează organismului uman, atât din punct de vedere profilactic,
cât şi din punct de vedere terapeutic şi recuperator. Este o disciplină
ştiinţifică cu caracter aplicativ bine definit, având un obiect propriu de
studiu: menţinerea şi dezvoltarea unor indici morfologici şi funcţionali
normali, prin mijloace specifice (exerciţiul fizic ca element de bază), la
persoane în situaţii biologice speciale (D. Moţet, D. Mârza, 1995). Având în
vedere că toţi oamenii beneficiază, sub o formă sau alta de miracolul şi binefacerile
curativoprofilactice şi terapeutice ale mişcării, se poate afirma că într-un
moment sau altul al vieţii, fiecare om (sănătos, în situaţii biologice
speciale, bolnav, deficient, convalescent) intră în sfera de aplicaţii ale
Kinetoterapiei (V. Marcu, 1995), aceste aplicaţii fiind profilactice,
terapeutic recuperatorii şi compensatorii.
Kineziologia
(Kinetologia) este definită de către Dally în 1857, ca fiind ştiinţa care se ocupă
cu studiul mişcării organismelor vii şi al structurilor care participă la
aceste mişcări. Din aceasta se desprinde, ca ştiinţă de sine stătătoare,
Kinetologia umană care se ocupă cu studiul mişcării umane şi al structurilor
care participă la aceste mişcări (D. Moţet, D. Mârza, 1995).
În
momentul de faţă se mai fac încă confuzii, termenul fiind folosit şi în sensul
de Kinetoterapie,
fiindu-i atribuite obiectul de studiu, obiectivele, metodele şi mijloacele
acesteia din urmă.
