PUNCTELE TRIGGER
Dacă durerea este greu de definit, ea poate fi descrisă
sau evocată, însă, atât
descrierea cât şi evocarea unei dureri are un grad mai
mare sau mai mic de precizie,
în funcţie de factorii individuali (gradul de colaborare,
nivelul de instruire, capacitatea
de autocontrol şi mai ales coeficientul afectiv asociat
durerii). În descrierea durerii
are o deosebită importanţă gradul de atenţie îndreptat
asupra ei şi posibilitatea de
nedeturnare a atenţiei către senzaţii de altă natură. În
evocarea durerii un rol
important îl are memoria experienţelor durerose
anterioare, care pot avea sau nu
legătură cu durerea actuală.
Se impune o distincţie iniţială între două tipuri de
durere.
Durerea patologică (clinică) – rezultă din diferite
leziuni sau perturbări
somatice sau viscerale. În acest tip de durere intervine
întregul complex de
stimulare, mediere, modulare ascendentă şi descendentă –
integrare la diferite
nivele, asocierea reacţiilor individuale. De aceea durerea
patologică nu mai poate fi
considerată ca o simplă senzaţie analizabilă şi
cuantificabilă, ci este un fenomen de
reacţie globală a unui întreg sistem algogen.
Durerea experimentală – este mai apropiată de simpla
senzaţie, rezultând
din aplicarea unor stimuli la indivizi sănătoşi. În
durerea experimentală umană
intervin mai puţin sau deloc factorii afectiv-emoţionali
sau educaţionali şi culturali, iar
cei motivaţionali lipsesc complet. În consecinţă, acest
tip de durere este mai uşor
analizabilă şi cuantificabilă. Stimulii algogeni pentru
durerea produsă experimental
nu reprezintă însă decât în mică măsură calităţile
stimulilor care induc durerea
patologică. Se pare că singurul tip de durere provocată
experimental şi conservând
caracterele cele mai apropiate de durerea patologică este
cea care rezultă din
excitaţii repetate de suprasolicitare kinetică a unui
membru sau segment de membru
în condiţii de ischemie.
Pe plan anatomo-fiziologic se descriu în mod uzual două
tipuri de durere:
• durerea primară – având ca prototip senzaţia de
înţepătură, şi care este bine
localizată, rapid resimţită şi nu depăşeşte durata
aplicării stimulului. Durerea
primară este una numai tegumentară şi produce un reflex de
flexie de apărare.
Ea este în mare măsură analoagă durerii induse
experimental.
• durerea secundară – este resimţită atât tegumentar, cât
şi (mai ales) în structurile
profunde. Ea se dezvoltă oarecum lent, este mai puţin net
localizată şi are o
durată mai lungă decât aplicarea stimulului. Ca efect
secundar, se produce o
contracţie musculară reflexă, ca fenomen de apărare.
Această durere este
analoagă durerii patologice.
Durerea cronică, numită şi sindromul cronic dureros, este
definită de
Sternbach şi Fordyce ca o boală în sine. După ultima
clasificare a Comitetului de
taxonomie IASP, 1994, durerea cronică este definită ca o
durere care persistă, între
1-6 luni, chiar şi după vindecarea procesului patologic
care a produs-o, rezistentă la
medicamente şi tratamente uzuale.
Dacă durerea acută însoţeşte o leziune primară, pentru
durerea cronică
lucrurile sunt mai complicate: ea poate coexista fără
leziunea primară, este în
realitate o durere funcţională, deoarece comportamentul
dureros nu se corelează
cu o afecţiune cunoscută. Termenul folosit curent pentru
această situaţie este
somatizarea durerii. El arată o modificare psihică
caracterizată prin tendinţa la
reclamarea a numeroase simptome, care, de multe ori nu pot
fi explicate medical.
Explicaţia ar consta în migrarea durerii din periferie
spre central, cu alte cuvinte,
durerea este în capul bolnavului.
Pentru examinarea tegumentară şi a ţesutului celular
subcutanat se poate
realiza o măsurare a sensibilităţii tactile şi termice
(corespunzătoare testării
neurologice), urmată de palparea-rularea uşoară a pliului
cutanat între index şi
police, comparând apoi senzaţiile resimţite cu senzaţiile
avute la aceeaşi stimulare în
zonele învecinate. Se poate depista o celulită sau unele
puncte dureroase. Înţeparea
uşoară a pielii cu un ac poate depista forme de
hiperalgie, hipoalgie primară sau
secundară iradiantă, la distanţă, care urmează anumite
traiecte .
Aceste puncte sau zone se numesc trigger (trăgaci n.n.)
sunt dureroase, iar
când sunt stimulate pot iradia la distanţă durere,
respectând sau nu o anumită
distribuţie neurologică. Dacă înţeparea acestor puncte se
face sub control
electromiografic, se poate constata creşterea activităţii
EMG a muşchilor
segmentului în care s-a proiectat durerea.
Tehnica trigger-point este o metodă obiectivă de depistare
a locurilor
dureroase şi este foarte utilă pentru diagnostic şi
tratamentul kinetoterapeutic.
În afară de zonele cutanate şi subcutanate şi muşchii,
tendoanele musculare,
aparatul capsulo-ligamentar, periostul pot avea trigger-points.
Durerea declanşată
prin excitarea lor este profundă, continuă, surdă şi mai
ales proiectată şi determină
apariţia unor secuse musculare locale. Un semn
caracteristic pentru determinarea
unui astfel de punct este semnul tresăririi – aceeaşi
senzaţie pe care o avem atunci
când atingem o coardă musculară. Ele pot fi active sau
latente, putându-se evidenţia
în următoarele condiţii:
• activare primară:
• traumatisme directe;
• elongaţii;
• hipersolicitări musculare;
• traumatisme minore repetate;
• expuneri prelungite la frig, căldură, stress psihic.
• Activare secundară:
• patologie viscerală;
• patologie discală;
• patologie articulară;
• muşchi antagonişti.
Determinarea punctelor dureroase este foarte utilă în
conducerea ulterioară a
tratamentului, deoarece, inactivarea acestor puncte
determină abolire durerii.
Caracteristică pentru durerea iradiantă de la un astfel de
punct este limitarea
mişcării executate de muşchiul atins de durere, deci
adoptarea unei posturi
antalgice.
Aceste puncte se pot acumula în stare latentă pe parcursul
vieţii, pot persista
mult timp după boală, dar pot declanşa dureri musculare
prin activarea de către
